AlinHuiu.ro

Stiri si comentarii

Titanul de pe semicerc. Povestea lui Constantin Pilică Popescu, artizanul generaţiei de aur a handbalului românesc

martie 18th, 2012

Constantin “Pilică” Popescu este cel mai titrat antrenor din istoria handbalului feminin românesc, cu trei titluri mondiale şi trei cupe europene la activ. Este cel care a scris istoria acestui sport în România, atât la propriu, cât şi la figurat. În 2009, sub semnătura sa, FRH a lansat volumul Istoria handbalului românesc”, o adevărată enciclopedie, care adună peste 1.000 de pagini.

REPORTAJ PUBLICAT ÎN ZIARUL PUTEREA. PRELUAREA POATE FI POSIBILĂ NUMAI CU ACORDUL MEU SCRIS!

Performanţele inegalabile nu i-au adus notorietatea pe care o merită, însă continuă să se dedice sportului pe care îl iubeşte necondiţionat de aproape şapte decenii. “Vreau să las ceva în urma mea”, spune Constantin Popescu. La 84 de ani, acesta încă lucrează la Comisia pentru Istorie şi Statistică din cadrul FRH, pe care a şi înfiinţat-o în urmă cu un deceniu. “Vin trei zile pe săptămână la birou. Nu mai sunt aşa sprinten ca acum 6-7 ani”, se scuză cel care îşi petrece timpul scriind articole şi în revista federaţiei. A acceptat să facă o incursiune în timp şi a venit pregătit la întâlnire. “Am un obicei. Păstrez reportajele scrise despre mine. Am şi poze din trecut. Tot ceea ce vă poate fi de folos”, ne întinde “Pilică” o mână de ajutor.

 

De handbal s-a apucat la scurt timp după admiterea la ANEFS. “Făceam atletism şi handbal. Am jucat la CS Universitar Bucureşti în cei patru ani de facultate. Profesorul Victor Cojocaru a fost mentorul meu şi cel care mi-a influenţat decisiv viaţa”, îşi aduce aminte tehnicianul la şase decenii distanţă. Pe final de facultate, Cojocaru l-a luat deoparte pe firavul “Pilică”, poreclit aşa de colegi după latinescul pilus (n.r., păr). “Băiete, tu nu o să poţi face handbal de performanţă. Eşti prea mic de înălţime, dar mă poţi ajuta la echipa de fete”, i-a spus tânărului Constantin, care abia împlinise 21 de ani. Cu timpul, a fost instalat oficial ca principal la echipa de fete a ANEFS. “Devenise deja un microb pentru mine. M-am îndrăgostit de meseria de antrenor. Am şi refuzat să mai fac doctoratul la Moscova, aşa că m-au trimis la Târgu-Mureş pentru doi ani drept pedeapsă”, istoriseşte acesta despre primii ani ai fabuloasei cariere.

 

Pe atunci, handbalul se juca în 11 şi era la mare luptă cu fotbalul, cele două sporturi practicându-se de altfel pe acelaşi teren. Situaţia o explică tot antrenorul emerit, un veritabil istoric: “Handbalul se juca în nord, dar în sală. Germanii, pentru că aveau o mare rivalitate cu englezii, au decis să contracareze fotbalul şi au scos handbalul pe stadion la scurt timp după Primul Război Mondial”.

 

Anul 1953 a fost cel al genezei handbalului românesc, strâns legată de acelaşi “Pilică” Popescu. Pentru că la Bucureşti urma să aibă loc Festivalul de Tineret, care cuprindea şi jocuri sportive,de la centru se solicită crearea unor echipe puternice, inclusiv de handbal. Se apelează din nou la serviciile lui Popescu, rechemat din exilul de la Târgu-Mureş. “Eram singurul antrenor licenţiat la vremea respectivă, restul se ocupau mai mult de plăcere de handbal. La acel festival s-a consemnat naşterea generaţiei de aur, pe care m-am bazat până în 1962. A fost un nucleu de bază de 12 jucătoare, care au dus greul în tot acest deceniu”, explică acesta.

 

Primul titlu mondial – 1956

 

În 1955, la scurt timp după Festivalul de la Varşovia, câştigat de altfel de România, se anunţă că un an mai târziu va avea loc o competiţie mondială în Republica Federală Germană. În iarna lui 1956, selecţionerul “Pilică” Popescu solicită un cantonament în Munţii Bucegi. În “Istoria handbalului românesc” este explicată şi metodica: “Alergări în pantă şi fotbal la două porţi, în bocanci, pe terenul mare, în zăpadă până la brâu, câte două ore, sau ascensiuni până la vârful Omu  şi înapoi, aproximativ 10-12 ore. Schi-fond 12-15 kilometri completa programul de pregătire fizică”. În prezent, tehnicianul e convins că acesta a fost secretul succesului. “Era atletism curat. La vremea respectivă, terenul era de două ori mai mare decât până acum. Era nevoie de forţă. Ăsta a fost marele nostru atu la acele competiţii”, îşi motivează programul de pregătire spartan.

 

În plină pregătire, antrenorul este chemat la telefon “de la Bucureşti”. “România va trebui să dispute un meci de baraj pentru calificarea la Mondiale. În Polonia, cu Polonia”, este mesajul scurt. Pe 20 mai, la Gdansk, tricolorele înving cu 3-2 şi obţin biletele pentru turneul final, acolo unde cele două Germanii porneau ca favorite. Dincolo de problema rezultatelor, “Pilică” trebuia să aibă grijă de sportive. “Legionarii încercau atunci să ne facă să rămânem acolo. Noroc că am avut cantonamentul în afara oraşelor. Problema era când aveam meci. Am stat două zile la Frankfurt, iar fetelor le sclipeau ochii când vedeau acele vitrine incredibile din centrul oraşului. Mai mult, la hotel, au venit unii să le convingă pe cele trei săsoaice din lot să nu se mai întoarcă în România. Parcă le-a înrăit toată această situaţie şi au devenit mult mai puternice”, povesteşte antrenorul. România nu a avut probleme în grupe, dar în finală avea să dea piept chiar cu reprezentativa ţării gazdă, la Frankfurt, în faţa a 36.552 de spectatori plătitori. Cu portăriţa Irina Nagy în zi mare, naţionala noastră s-a impus cu 6-5, obţinând primul titlu mondial pe echipe din istoria sportului românesc. A doua zi, unul dintre ziarele germane de la acea vreme, „Nachtausgabe”, titra: “Germania s-a izbit ca într-un zid de Irina şi a pierdut onorabil”. De altfel, întreaga presă internaţională elogia victoria fetelor lui “Pilică”. La întoarcere, câteva sute de persoane au aşteptat avionul la Băneasa chiar pe pistă. Legenda abia începea.

 

Ultimul titlu în 11

 

Patru ani mai târziu avea să aibă loc ultima ediţie a Mondialului de handbal în 11, care din 1962 va fi înlocuit de mult mai spectaculosul handbal în 7. Turneul final a fost programat în Olanda, iar echipa noastră s-a prezentat din postura de campioană en-titre. Şi a fost tratată ca atare. “Eram foarte respectaţi de toată lumea. Exista un sistem de valori diferit în acele zone. Mereu erau jurnalişti pe urmele noastre”, îşi aduce aminte tehnicianul. Programul de pregătire a fost unul similar turneului anterior, la care se adaugă şi un campionat în sală. “Era perfect pentru tehnică”, susţine “Pilică”. România şi-a confirmat statutul şi la Mondialul olandez, câştigând detaşat toate partidele. “Am rămas şi azi campioni mondiali la handbal în 11”, glumeşte actualul jurnalist-statistician al FRH. La revenirea din ŢaraLalelelor, “Pilică” Popescu este declarat primul antrenor emerit din istoria handbalului românesc.

 

Numărul 3

 

Handbalul avea să se mute definitiv pe teren mic odată cu Mondialul din 1962. O ediţie-pilot fusese testată în 1957, însă mai multe echipe s-au prezentat cu rezervele. “A fost programată în acelaşi timp cu Festivalul de Tineret de la Moscova. Am fost nevoiţi să trimitem o echipă a doua la Belgrad”, detaliază cu o memorie de invidiat selecţionerul de atunci. În 1962, România avea să câştige titlul mondial şi la handbal în 7, chiar la Bucureşti, la primul şi singurul turneu final organizat de ţara noastră. Totul fusese pregătit atent de “Pilică” încă dinainte de 1960. “Începusem să ne antrenăm pentru acest tip de handbal. Ştiam că se va face această modificare. Era ca un mix, care a ieşit bine până la urmă. În 1959 s-a încheiat primul campionat în 7, câştigat de altfel de echipa de club pe care o antrenam eu la acea vreme, Progresul. La finala România-Danemarca, peste 15.000 de spectatori au fost prezenţi la terenul de zgură de pe Republicii. După ce am câştigat cu 8-5, a fost ca o sărbătoare naţională. Sute de oameni au cântat şi au dansat, unii au făcut baie în Dâmboviţa. Toate astea când se ştie care erau singurele manifestaţii acceptate”, rememorează antrenorul ultimul succes mondial al handbalului feminin românesc. Aventura lui Popescu la prima reprezentativă a durat până în 1965, când la Mondialul din Germania, echipa nu s-a clasat decât pe locul 6, după ce a pierdut calificarea pentru finala mică în ultimele secunde. “A fost greşeala mea. Am vrut să fac un schimb de generaţii, însă a fost prea brusc şi rezultatele nu au fost cele aşteptate. Mi-am prezentat demisia”, explică cel mai longeviv selecţioner din istoria primei reprezentative, cu 12 ani consecutivi petrecuţi la cârmă.

 

Al doilea mandat

 

În 1973, mai marii federaţiei apelează din nou la serviciile legendarului “Pilică”, aflat încă la clubul Ştiinţa Bucureşti. Chiar în acelaşi an, România este din nou aproape de a obţine aurul mondial, însă pierde finala cu ţaragazdă, Iugoslavia. Doi ani mai târziu, selecţionata termină pe 4 la Mondiale şi obţine biletele pentru Jocurile Olimpice din 1976, unde se clasează pe o poziţie similară, care rămâne cea mai bună din istoria participărilor echipei României la această competiţie. A fost ultimul rezultat din cariera sa de selecţioner.

 

Cupa Campionilor Europeni

 

Un adevărat deschizător de drumuri, antrenorul, acum în vârstă de 84 de ani, reuşea în urmă cu 51 de ani o nouă premieră pentru handbalul românesc şi cel european. Cu Ştiinţa Bucureşti, o echipă formată în mare parte din componentele lotului naţional, a reuşit să câştige prima ediţie a Cupei Campionilor Europeni, sezonul 1960-1961, iar ulterior, doar Rapid, în 1964, mai înregistra o astfel de performanţă. “Mi-aş dori ca Oltchim în acest format nou să se impună, chiar dacă este foarte greu. A fost aproape acum doi ani, acum sper să confirme aşteptările”, a opinat legendarul antrenor.

 

A creat Oltchimul

 

La finele anului 1976, acesta a decis să se mute cu casă şi masă la Baia Mare, unde a rămas patru ani, după care a trăit pentru mai bine de un deceniu la Râmnicu Vâlcea. “În Capitală nu se mai putea face performanţă, ceea ce se întâmplă din păcate şi azi. În schimb, în provincie, toţi sunt uniţi în jurul unei echipe”, afirmă reputatul antrenor. Aşa s-a născut actualul Oltchim Râmnicu Vâlcea. “Se întâmpla în 1980. M-au căutat şefii judeţului. I-am întrebat ce vor, rezultate pe loc sau un proiect de lungă durată? Mi-au cerut ceva între ele. Am preluat echipa de pe locul 10 în Divizia B, iar în 1982 am promovat în prima ligă”, îşi continuă povestea. Anul 1984 a fost unul al succesului, dar şi al dezamăgirii. Reuşeşte să câştige Cupa României, succedată de Cupa IHF, al treilea trofeu European din istoria handbalului feminin tricolor, însă este demis la scurt timp. “Cei de la club erau supăraţi că presa scria că este echipa mea şi că lumea mă aplaudă pe mine. Mi-au transmis la finalul sezonului că mi s-a încheiat contractul şi că nu îşi mai permit să mă plătească”, spune cu amar primul mare antrenor din istoria formaţiei, care acum este în semifinalele Ligii Campionilor.

 

Adaptarea la noul handbal

 

Deşi a crescut cu handbalul în 11, „Pilică” Popescu a reuşit să se adapteze vremurilor. La intervale de două decenii, a cucerit câte un trofeu european, devenind astfel cel mai titrat antrenor din istoria acestui sport în România. În 2000, obţinea City Cup cu Rapid, trofeul care îi lipsea din palmares. Şi-a încheiat cariera de antrenor în 2007, tot la gruparea feroviară, în onoarea tatălui său, care a fost ceferist. “M-am ataşat de această echipă în special datorită lui”, a conchis cel care de-a lungul carierei a fost premiat de Ion Gheorghe Maurer, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. De la Ordinul Muncii şi până la Serviciul Credincios, vitrina tehnicianului este plină de decoraţii primite de la conducătorii ţării.

 

A refăcut arhiva FRH

 

În 1999, “Pilică” Popescu a început primele demersuri pentru crearea unei baze de date a Federaţiei Române de Handbal, iar doi ani mai târziu a înfiinţat Comisia pentru Istorie şi Statistică. “Era dezastru. Foarte multe perioade lipseau din cauză că sediul federaţiei s-a mutat de câteva ori şi au dispărut multe acte din arhivă. Au dispărut şi trofeele, dar şi statisticile… Am luat la puricat toate ziarele vremii şi am reuşit în 2009 să publicăm «Istoria handbalului românesc». Anul viitor vom avea ediţie revizuită. A fost o muncă titanică, dar a meritat”, afirmă acesta. Lui poate i-a fost cel mai uşor să scrie istoria acestui sport, în condiţiile în care a fost contemporan şi chiar a contribuit din plin la cele mai mari performanţe.

 

“Nu ştiu ce aş fi făcut fără acest sport. Handbalul este viaţa mea. Aş muri dacă aş renunţa vreun moment la el

 

Constantin “Pilică” Popescu, antrenor emerit

 

Constantin “Pili” Popescu – CV

 

Data naşterii: 3 septembrie 1928 (Bucureşti).

Carieră antrenor (a pregătit doar fete): CSU Bucureşti (1949-1951), Progresul Bucureşti (1953-1965), Ştiinţa Bucureşti (1960-1961, 1965-1976), Constructorul Baia Mare (1976-1980), Oltchim Râmnicu Vâlcea (1981-1984), CFR Craiova (1984-1985), Voinţa Râmnicu Vâlcea (1985-1988), RATB Bucureşti (1992-1996), Rapid CFR Bucureşti (1996-2003, 2005-2007), echipa naţională (1953-1965, 1973-1976).

 

Performanţe: 2 titluri de campion mondial în 11 (1956, 1960), campion mondial în 7 (1962), Cupa Campionilor Europeni cu Ştiinţa Bucureşti (1961), Cupa IHF cu Oltchim (1984), City Cup cu Rapid (2000), 6 titluri de campion naţional (1957, 1958, 1959, 1965, 1971, 2003), Cupa României cu Oltchim (1984), vicecampion mondial (1973), locul 4 la Olimpiada de la Montreal (1974).

 

Distincţii: primul antrenor emerit din istoria handbalului românesc (1960), Ordinul Muncii, clasa a II-a (1962), Medalia Naţională Serviciul Credincios (2000), Medalia Meritul Sportiv, Medalia de Aur a FRH (1973), Antrenor Internaţional de Excelenţă (1973).

Comments

One Coment

RSS
  • sandu7 says on: septembrie 26, 2012 at 20:19

     

    Superb articol. Multumim

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

AlinHuiu.ro

Stiri si comentarii