AlinHuiu.ro

Stiri si comentarii

INTERVIU – Doru Isac, doctorul in fotbal scolit de Arsene Wenger si Co Adriaanse

iulie 20th, 2014

doru isacA fost copil de mingi pentru Craiova Maxima, apoi a fost şef de promoţie la Universitatea din Craiova, însă refuzul de a primi carnet de partid nu l-a trimis în mediul universitar, ci a fost obligat să devină un banal economist la Fabrica de tutun din localitate. În tot acest timp, studia neîncetat filosofia de fotbal a lui Pişti Kovacs. Revoluţia i-a dat o nouă şansă şi a emigrat cu o bursă de merit în Franţa, la Nancy, acolo unde şi-a dat masterul prin studiul asupra unei grupe de copii de la AS Nancy pe care o şi antrena.

Numit recent la naţionala de fotbal U-19 a României, Doru Isac are în spate o poveste fabuloasă. Făcea scheme de joc din tăieţei alături de Carlos Queiroz, a creat alături de Arsene Wenger o academie de fotbal în Japonia, a învăţat înjurături în limba română de la Bora Milutinovic şi a participat activ la organizarea Campionatului Mondial din 2002. Isac mi s-a destăinuit, într-un interviu spumos, vorbind despre cum s-a îndrăgostit iremediabil de sport, cum i-a prezis lui Mircea Rednic că Rapid va pierde celebra dublă cu Anderlecht din Liga Campionilor şi motivele care l-au făcut să se întoarcă în România după două decenii de cutreierat cele mai exotice ţinuturi fotbalistice.

Alin Huiu: V-aţi născut la Craiova, presupun că microbul fotbalistic l-aţi luat de la Craiova Maxima.

Doru Isac: Eu am fost juniorul Craiovei Maxime, am crescut în umbra acelor jucători uriaşi. Eram copil de mingi la meciurile oficiale, mă înjurau când nu le dădeam mingea la timp. Între timp am devenit prieten cu Costică Ştefănescu, a fost un om extraordinar. Era enorm de greu să intri în echipă la acel moment, erau şi 17 jucători convocaţi la echipa naţională câteodată. Aş fi vrut să forţez, dar familia a pus presiune pe mine. “Ce să faci tu la fotbal? Asta e meserie? Fă şi tu ceva de viitor”, îmi ziceau mereu. Părinţii mi-au spus de multe ori că sunt mai bun la şcoală şi că ar trebui să mă axez pe asta, aşa că am mers pe mâna lor. De altfel, pe atunci, fotbalul nu era la nivelul financiar de acum. În fine, am terminat Universitatea din Craiova ca şef de promoţie şi al doilea pe ţară ca medie. Normal trebuia să devin asistent universitar, dar eu eram puţin împotriva sistemului, nu am acceptat carnetul de partid şi am suportat consecinţele. Aşa că am fost trimis ca economist la Fabrica de tutun, apoi la Oltcit.

 

Şi aţi renunţat la fotbal?

Nu, păi crezi că am mai scăpat de microb? (n.r. – râde) Când nu lucram, studiam fotbalul. Zi şi noapte. Am mai şi jucat fotbal la Constructorul Craiova, apoi prin campionatul judeţean. Eram fascinat de Ştefan Kovacs, aşa că i-am întâlnit pe toţi asistenţii lui, foştii lui jucători, încercam să aflu cât mai multe. Pe mine mă pasiona în special graniţa fotbalului. Biologia sportivă, biomecanica, absolut tot ce însemnau parametrii sportivi.

 

Imediat după Revoluţie, aţi ajuns să antrenaţi la Nancy. Mi se pare destul de dificil saltul de la un economist la Oltcit la antrenor în Franţa la un club condus pe atunci de legendarul Aime Jacquet.

Hai să îţi povestesc. Am avut mare noroc cu Revoluţia din 1989. Statul francez a decis să acorde în 1990 burse de studii pentru elitele naţionale, iar eu reuşisem să mă evidenţiez. Aşa că am plecat la Universitatea din Nancy pentru un master despre inteligenţa artificială, matematică aplicată pe domeniul social. Eu m-am axat pe sport şi pentru studiu am reuşit să primesc o grupă la Academia lui AS Nancy. Pe cea mai dificilă. Era formată din copii de imigranţi, negri, drogaţi şi aşa mai departe. Un adevărat Turn Babel. M-a ajutat enorm ca şi experienţă. Apoi, am primit o ofertă de la o echipă din zonă, AS Lillebone, eram antrenor-jucător, însă în paralel continuam să studiez şi a venit şansa unei burse de doctorat în Japonia.

 

“În Franţa, imediat după Revoluţie, eram văzut ca un extraterestru când le-am zis că vin din România. Ştiau că noi mâncăm o dată pe zi, scriem la lumina lămpii şi primim ulei la patru săptămâni. A fost norocul meu pentru că m-au primit cu căldură şi admiraţie că am decis să progresez.”

Cât de mare a fost impactul, fiind o persoană care tocmai scăpase de bariera comunismului?

Hai să fac o paralelă simplă. Am plecat din România în secolul al XVII-lea, am ajuns în Franţa din secolul XX şi apoi în Japonia din secolul XXII. A fost ceva incredibil. M-am bucurat enorm când am aflat că am trecut interviul pentru a studia relaţiile internaţionale la Universitatea din Kanazawa. Îmi plăcea modelul japonez, atât cel de viaţă, cât şi economic şi istoric. Au trecut prin câteva catastrofe, iar apoi au devenit numărul 1 în lume. Mă întrebam cum. Teza mea de doctorat a fost chiar tranziţia de la comunism la capitalism, modelul România. Dacă Silviu Brucan spunea că e nevoie de 20 de ani pentru a scăpa de comunism, eu am explicat că e nevoie de două generaţii. Se pare că eu sunt mai aproape.

doru isac 2

“Erau în epoca de piatră, dar dorinţa de progres imensă

Aţi continuat şi ca antrenor în Japonia, pe atunci inexistentă în acest sport, iar apoi aţi fost martor la o ascensiune fulminantă.

Da, am lucrat ca antrenor la şcoala internaţională de fotbal Makki fiindcă trebuia să mă întreţin la doctorat. Mă gândeam doar la studii pe atunci. Cât despre fotbal, japonezii erau în epoca de piatră, dar dorinţa de progres era imensă. Ca să îţi dau un exemplu, directorul clubului m-a sunat odată la 6 dimineaţa să mă întrebe de ce linia de la marginea terenului are 12 centimetri. I-am explicat că e jumătate din diametrul mingii. Nu m-a deranjat gestul lui, ci din contră. M-a uimit că omul se gândea şi căuta o soluţie la orice nelămurire. Aşa mi-am dat seama de ce au o societate atât de evoluată. Sunt foarte serioşi în tot ce întreprind.

 

În 1995 aţi colaborat pentru prima dată cu un mare antrenor, Arsene Wenger, la Nagoya…

Să ştii că pe atunci nu era un nume fantastic în Europa. Dar era un adevărat lider. Avea o capacitate de muncă incredibilă. Era vorbitor de 6 limbi, citea materialele FIFA de la toate federaţiile, era un autodidact. Venise în Japonia pentru a progresa, nu pentru a câştiga nişte bani. Când a sosit la Nagoya, a pus condiţia să fie organizată şi o academie. Eu am fost coleg cu el la Universitatea din Nancy, dar nu am avut mari tangenţe. Am fost numit directorul academiei, dar în primele luni, deoarece am luat-o de la 0, ne vedeam rar fiindcă eram ocupat cu organizarea. Terenuri, selecţii şi aşa mai departe. Era un adevărat domn, un om cu care nu poţi să ai loc de surprize, nu lăsa nimic la voia întâmplării, poate de asta a şi ajuns la acest nivel.

Tăieţei folosiţi pentru tactica de joc

În Japonia aţi continuat să intraţi în contact cu nume mari din fotbalul mondial. De cine aţi fost cel mai apropiat?

Sincer, de Carlos Queiroz (n.r. – antrenor la Real Madrid în 2003). Era latin de-al nostru. Om sufletist. Luam masa împreună şi obişnuiam să facem terenul din tăieţei, mişcam paharele pentru a arăta tranziţia jocului. Am învăţat o mulţime de lucruri interesante de la el.

 

Chiar, care a fost impactul cu bucătăria lor?

Păi ce să mai comentez? Eu veneam din România unde nu aveam ce să mănânc, crezi că stăteam să fac nazuri? Între timp, a început să îmi placă mâncarea lor, însă de la început am mers pe filosofia învăţată de la bunica mea. Că nu e important ce bagi în gură, ci ceea ce scoţi pe gură.

 

De ce aţi ales să părăsiţi Japonia după un deceniu?

La Nagoya am primit o ofertă de a rămâne pe viaţă acolo, dar soţia mea a rămas însărcinată în 2001 şi am hotărât să ne întoarcem în Franţa. Am stat câteva luni în la Nisa, iar apoi m-am întors singur în Japonia fiindcă eram într-un comitet de organizare a Campionatului Mondial, organizat împreună cu Coreea de Sud.

I-a prezis lui Rednic eşecul din Liga Campionilor

Aţi avut o scurtă perioadă şi în România, ca asistent al lui Mircea Rednic la Rapid.

În 2003, Mircea Rednic m-a solicitat pentru a-l ajuta să pregătească meciurile din preliminariile Ligii Campionilor. Am stat două săptămâni la Bucureşti, apoi alte trei în Franţa, în cantonament, special pentru pregătirea fizică. I-am zis că nu avem nici o şansă, dar uneori oamenii nu acceptă să le spui adevărul, aşa că am hotărât să plec. Poate de asta nu s-a progresat în România, ne-am minţit singuri atâţia ani. Să îţi dau un exemplu. Una e să îţi alerge echipa 108 kilometri la un meci normal, iar alta, la potenţial maxim, să atingi abia 80 de kilometri. Îmi pare rău că au pierdut acea dublă, dar mă bucur că am avut dreptate. Au cedat fizic.

 doru isac 3

Aţi rupt ulterior contactul cu fotbalul românesc?

Nu ştiu dacă l-am rupt, dar am rămas cu un gust amar. Am păstrat legătura cu unii antrenori, oameni de caracter. De exemplu, Marian Bondrea a fost cel care m-a ajutat să plec în 2003, în Arabia Saudită, unde am preluat echipa U-17 a celor de la Al-Hilal. Acolo şocul a fost şi mai puternic decât în Japonia, trebuie să recunosc.

 

Adică?

În Japonia, dacă întârziai 5 minute, era o ruşine. În Arabia, dacă antrenamentul începea la 5, jucătorii veneau pe la 5.45 extrem de calmi. Erai anormal să ajungi la timp. Pentru mine însă a fost un periplu intelectual fantastic. M-a ajutat enorm să cunosc oamenii, cultura, să îmi pot face o idee despre mentalitatea fiecărui jucător în parte, în funcţie de vârstă, naţionalitate, calităţi fizice.

 

Mentorul Co Adriaanse şi românul Bora Milutinovic

În total, aţi rămas aproape un deceniu şi în zona arabă. Puţini români au reuşit să se adapteze acelui stil.

Am învăţat să respect cultura şi, la rândul meu, am încercat să le arăt care sunt paşii spre performanţă. De aceea. Un preşedinte al unui club chiar mi-a dăruit un ceas cu diamante, nu pentru că am reuşit să câştig vreun meci, ci din prietenie. Am reuşit şi câteva rezultate notabile în acea perioadă, la nivel juvenil.

 

Aţi colaborat din nou cu nume mari din fotbalul mondial. Care v-a lăsat cea mai bună impresie?

La Al Sadd l-am cunoscut pe Co Adriaanse, care mi-a devenit mentor. Este modelul meu de antrenor. Între timp am devenit şi prieteni de familie. De la el am învăţat enorm şi sunt onorat că şi el mi-a spus că a furat idei de la mine. Se adaptează excelent la stilul fiecărui jucător, ăsta e secretul succesului. Am lucrat şi cu Bora Milutinovic, o adevărată legendă a fotbalului mondial. Era ca un român. Fiind plecat de mult timp din ţară, nu eram pus la punct cu înjurăturile noastre. El, da! Mai înjura în română, făcea caterincă. M-a învăţat înjurături în română, vrei să le reproduc (n.r. – râde)? Per total, experienţa din zona arabă mi-a prins foarte bine, însă am ales să plec.

 

Presupun că aţi avut un motiv solid.

Da! La câţi bani s-au investit acolo în fotbal, trebuiau să progreseze enorm în toţi aceşti ani, însă mentalitatea nu e pentru performanţă. Sunt încă în acea perioadă romantică, în care nu-i interesează să crească valoric. Cei care aleg să joace sau să antreneze acolo ajung să se îndepărteze de spiritul profesionist al Europei. Eu mi-am dorit să mă întorc aici. Anul trecut, am început un proiect la OGC Nice, legat de analiza conceptuală a performanţei pentru fiecare jucător. Am fost responsabil pentru evaluarea fiecărui jucător care a trecut pe la echipă.

 “Sunt de cinci zile în România şi am vrut să intru în contact cu strada. Şoferul de taxi, vânzătoarea de la colţ, toţi s-au săturat de ăia cunoscuţi care mint. Aşteaptă o înnoire.”

Ce v-a motivat să vă depuneţi CV-ul la FRF?

Din solidaritate mai întâi. Mi-a plăcut ideea lor, că sunt oameni deschişi. Am zis măcar să mă prezint, să fac un exerciţiu intelectual, însă am rămas marcat de elanul lui Răzvan Burleanu. În ultimii ani, nu am urmărit fotbalul românesc, dar când l-am văzut mi-am dat seama că îmi pierd timpul. Jocuri slabe, fotbalişti modeşti, lipsă de performanţă din toate punctele de vedere. Naţionala U-19 s-a calificat o singură dată la un Campionat European, iar asta pentru că a fost ţara gazdă.

 

O ultimă chestie. În ebraică, Isac înseamnă “cel care va râde”.

Înţeleg unde baţi. Normal că vreau să reuşesc aici şi să zâmbesc la final. Vreau să îmi aduc experienţa în acest proiect amplu, să revenim pe linia de performanţă. Eu sunt ambiţios, toată viaţa am fost numărul 1 la toate facultăţile, vreau să fiu şi aici. Să vedem dacă şi reuşim…

 

DORU ISAC – CV

–          Născut la Craiova, tehnicianul în vârstă de 52 de ani are un master în știință (Universitatea din Craiova), diplomă pentru aplicații IT în afaceri și comerț (Universitatea Nancy II Franța), a urmat cursuri de doctorat la Universitatea Kanazawa (Japonia) și a obținut titlul de doctor în analiza cognitivă a fotbalului la Universitatea Chukyio din Nagayo (Japonia).

–          A activat ca antrenor la Academia clubului francez Nancy (1990-1991), director tehnic la AS Lillebone (1991-1992, Franța), antrenor principal la academiile japoneze Makki și Rissho (1992-1997), antrenor principal și director tehnic pentru dezvoltare juvenilă la Nagoya Grampus Eight (1997-2002, Japonia).

–          În perioada 2003-2013 a activat în Arabia Saudită (antrenor U -18 la Al Hilal și antrenor principal la Al Tai) și Qatar (antrenor U-18, U-20 și principal la Al Sadd, Umm Salal, echipa națională olimpică).

–          Vorbitor de japoneză, engleză, franceză și italiană, din 2013 a lucrat la nivel de juniori în cadrul clubului francez OGC Nice.

–          Are în palmaresul de antrenor titlurile de campion al Japoniei la U-18 (2001), al Arabiei Saudite la U-18 (2004) și al Qatarului la U-20 (2005, 2006, 2007) și la seniori (2008).

–          A lucrat ca secund și colaborator cu nume mari din fotbalul mondial precum Arsene Wenger, Bora Milutinovic, Carlos Queiroz și Co Adriaanse.

–          A publicat mai multe lucrări de specialitate, printre care “Importanța dezvoltării fotbalului în societatea modernă” (Universitatea Nancy, 1992), “Bazele științifice, tehnicile și principiile mecanice ale metodei Mezieres în recuperarea sportivă” (1997, Japonia) și “O nouă metodă pentru analiza jocurilor de fotbal”, lucrare pentru care a primit Premiul FIFA la Congresul forului mondial din Kuala Lumpur (2000).

 

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

AlinHuiu.ro

Stiri si comentarii