AlinHuiu.ro

Stiri si comentarii

Regele kaiacului din Romania, Aurel Vernescu, portdrapelul Romaniei la trei editii ale Jocurilor Olimpice

aprilie 5th, 2015

111357_1A fost de nouă ori campion european, de patru ori campion mondial, a obţinut trei medalii olimpice, iar la trei ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice a fost portdrapelul României. O neînţelegere cu regimul comunist l-a scos din istoria marilor legende ale clubului Dinamo, iar mai apoi, după Revoluţie, a fost lăsat să moară în singurătate şi în anonimat, fără ca să se intereseze cineva de soarta lui. În momentul în care s-a aflat vestea că Aurel Vernescu a decedat la numai 69 de ani, Ivan Patzaikin a concluzionat în doar câteva cuvinte întreaga viaţă a fostului mare sportiv: „Kaiacul şi-a pierdut regele!“.

 

Supranumit Amiralul Flotilei de Aur a României, Vernescu s-a născut în comuna Săliştea din Sibiu într-o zi rece de ianuarie a anului 1939. Era perioada în care se simţea şi fiorul războiului, care a devastat Europa în următorii ani. Fiu al unui mic întreprinzător, tatăl său având o fabrică de sticlă lângă Ploieşti, tânărul atletic şi-a continuat studiile la „Sfântul Sava“ din Bucureşti, pe atunci liceu pentru băieţi. A început să practice schi şi atletism, dar s-a îndrăgostit de kaiac-canoe, sport pe care sora sa Mioara îl practica la Dinamo. „Cât eram la schi, m-am îndrăgostit de o sportivă de acolo şi ne-am căsătorit între timp. Am avut şi un băiat, Petrişor, care speram să îmi calce pe urme, însă odată cu acele restricţii din comunism, soţia, care era de origine germană, nu mai voia să stea în România. Nu mi-am permis să plec cu ea, aveam deja un nume în acel moment, aşa că am divorţat şi fiecare şi-a urmat destinul“, povestea legendarul sportiv în urmă cu un deceniu. Devenise deja campion naţional în proba de K-1 500 de metri, în 1954, la numai 15 ani, probă unde mai târziu face istorie.

Interzis la Melbourne

A devenit curând un membru de bază al lotului naţional şi a fost inclus în delegaţia olimpică pentru Melbourne 1956. Trecutul său „burghez“ îi blochează visul spre o medalie olimpică. Regimul a decis ca acesta să nu primească viza pentru Australia, iar curând avea să fie marginalizat, în ciuda valorii sale incontestabile. A strâns din dinţi şi a continuat să lupte pentru dorinţa sa de a-şi reprezenta ţara la cel mai înalt nivel. Cu mari intervenţii, primeşte viza pentru Roma 1960, acolo unde participă la echipa de ştafetă. Deşi Vernescu pleacă în primul schimb şi reuşeşte al treilea timp, România termină pe 6. Ulterior acelei curse, Bebe, aşa cum îl alintau prietenii, avea să devină noul lider al lotului de kaiac. Un an mai târziu, la Europenele de la Poznan, avea să ia aurul în proba de K-1 500 m pentru ca 1963 să fie cel mai productiv an din carieră. Cucereşte două titluri europene şi două titluri mondiale, dar şi alte patru medalii de argint.

Figură reprezentativă a lotului olimpic

Performanţele din ultimul an l-au propulsat pe Vernescu în postura de portdrapel al lotului olimpic care a reprezentat România la Tokyo în 1964. Asta deşi din delegaţie mai făceau parte Lia Manoliu şi Iolanda Balaş. Competiţia de kaiac a fost găzduită de lacul Sagamy, acoperit de o ceaţă deasă, care nu i-a permis lui Bebe, în cursa de K-1 1.000 m, să vadă că este depăşit pe final de un suedez şi de un ungur. La încheierea ediţiei, Vernescu s-a întors cu două medalii de bronz, cealaltă la K-4 1.000 m. Tot pe apă şi-a cunoscut şi viitoarea soţie, cea care avea să-i dăruiască o fetiţă, pe Andreea. „Împreună cu scumpa mea soţie am trecut prin toate greutăţile vieţii. Faptul că în timpul comunismului divorţul era un subiect tabu ne-a ajutat să continuăm indiferent de probleme“, afirma cel considerat Amiralul Flotilei de Aur. Iar asta deoarece, în perioada lui Vernescu, s-au înregistrat cele mai mari performanţe din istoria kaiacului românesc, iar sportivul născut la Sibiu era liderul echipei. În 1966, la Berlin, a devenit din nou dublu campion mondial, iar în următorul an, la Duisburg, cucereşte alte trei titluri europene. Era deja o legendă vie printre sportivii aflaţi la început de drum.

Timp mai bun decât campionii olimpici

Unul dintre cei care îl priveau ca pe un zeu se numea Ivan Patzaichin, viitorul cvadruplu campion olimpic. În 1968, Vernescu a fost ales din nou să fie portdrapelul ţării noastre la Jocurile Olimpice de la Mexico City, însă competiţia nu a fost una de succes pentru el. Cu cel mai bun timp în calificări şi semifinale în proba de K-2 1.000 m, Vernescu şi Atanase Sciotnic au fost primii şi în finală, pierzând poziţia de lideri pe ultima sută de metri şi ieşind chiar din cursa pentru medalii. Interesant este faptul că timpul obţinut în prima sesiune de calificări (3:36.5) de echipajul românesc s-a dovedit a fi mai bun decât cel reuşit de viitorii campioni olimpici, care au fost cronometraţi în finală cu 3:37.54. În următorii ani, performanţele sale nu vor mai fi la fel de răsunătoare, bifând alte două titluri europene chiar la Moscova în faţa marilor rivali, dar şi trei de vicecampion mondial. Rămânea însă un nume uriaş în delegaţia României care participă la Munchen 1972, acolo unde intră definitiv în istorie fiind singurul sportiv care este portdrapel pentru trei ediţii. Aici avea să obţină titlul de vicecampion olimpic, în proba de K-4 1.000 m, alegând ulterior să se retragă. Avea 33 de ani. „Am regretat întotdeauna că proba mea favorită, K-1 500 metri, nu a fost în programul olimpic. Nu aveam cum să pierdem acolo“, obişnuia mereu să spună.

Soacra i-a venit de hac

A continuat să lucreze ca antrenor la Dinamo, însă după 1982 nimeni nu a mai auzit de el oficial. Atunci, soacra sa a plecat într-o excursie în străinătate şi a cerut azil politic acolo. „Ce crezi? Ea a plecat acolo pe semnătura mea, aşa era în acei ani. M-au dat afară de la Dinamo, m-au şters din scripte ca şi când eu n-aş fi existat vreodată. Drept dovadă, pe placa de marmură de la Dinamo, care stă la intrarea principală şi unde sunt trecuţi toţi marii sportivi, eu nu exist. Au urmat câteva luni în care nu am avut serviciu, a fost un coşmar“, se destăinuia omul care a luat nu mai puţin de 13 medalii de aur europene sau mondiale. Într-un final şi-a găsit de lucru la un club nou-înfiinţat. Doar sosirea Revoluţiei l-a salvat, deoarece până atunci îi fusese interzisă participarea la competiţiile internaţionale. Comuniştii se temeau că avea să rămână la rândul său în Occident.

Abandonat de sport

În 2002 a decis să se pensioneze, fiind convins că sportul pentru care şi-a dedicat întreaga viaţa avea să îşi piardă definitiv strălucirea în România. „Nu mai erau fonduri, nu aveam echipament, iar interesul sportivilor pentru performanţă devenise tot mai scăzut“, şi-a explicat decizia. Următorii ani şi i-a petrecut într-un anonimat total, singurele veşti despre el fiind în 2008, atunci când şi-a găsit sfârşitul pe patul unui spital din Capitală. Suferea de numeroase probleme cardiace, însă familia sa nu a găsit resursele necesare pentru un tratament corespunzător. „Până atunci, nimeni nu a ştiut că este bolnav şi că s-a chinuit până în ultima clipă. Când au aflat că a decedat, toţi au fost cuprinşi de furie, i-au făcut onoruri militare şi aşa mai departe. Era deja prea târziu. Atât a cerut! Să îi fie recunoscute realizările, dar el a fost lăsat uitării“, a fost mesajul transmis de fiica acestuia la scurt timp după tragedie. Pentru iubitorii sportului, Aurel Vernescu va rămâne în continuare Amiralul Flotilei de Aur.

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

AlinHuiu.ro

Stiri si comentarii